Învăţământul românesc susţine „la garajele” din complex şi PrintTechul şi multe altele asemenea. La garajele, pentru cei care nu ştiu, sunt un şir lung de foste garaje, actuale centre de copiere, pe la care studenţii dau o dată la câteva zile şi unde îşi aduc sacul de dormit în sesiune. În Timişoara asta fiind.

Succesul garajelor e foarte mult favorizat de cursurile care se predau într-o manieră atât de atractivă încât îi un sacrilegiu să participi la ele. Anostul de mine n-are ce să caute la aşa un curs şi să taie din pasiunea debordantă a profesorului înfundat în dictare.

În Belgia, sistemul de transmitere a cunoştinţelor înspre studenţi e un nesimţit. E pur contra afacerii de tip garaj. În şcoală există o chestie care se cheamă Centru de impresii (Centru de imprimare, de fapt, dar eu credeam că impressions se cheamă numai impresii şi mă-ntrebam de ce la bibliotecă scrie Pas de impressions pe uşă, chiar aşa de cenaclişti îs ăştia?, deci impresii a rămas). Acolo la Centru, studenţii merg la început de an cu lista de materii pe care urmează să le facă în anul respectiv. Dau fiţuica, dau banul şi, peste câteva zile, îşi ridică toate syllabusurile (care de fapt sunt suporturi de curs foarte consistente, nu syllabusuri, dar le zice syllabusuri).

Culmea, studenţii sunt prezenţi şi la cursuri. Probabil pentru că penibilul de profesor aduce a ceva actor de teatru care se maimuţăreşte stupid în faţa studenţilor, gesticulează intens, perorează ţâşpe exemple pe oră, interacţionează megavoios cu clasa. (Mă întreb cu cât e mai motivat profesorul de aici decât cel din România. În 2002-2003, cam cu atât. Şi tind să cred că prin alte părţi decât în România se practică şi altceva decât involuţia.)

Mai mult şi mai nesimţit, orice material în afara syllabusurilor e multiplicat de profesor la acelaşi Centru de impresii şi distribuit tuturor studenţilor, la oră. Iar dacă, de exemplu, ai de ţinut o prezentare, profesorul (pe lângă faptul că îţi aduce proiectorul şi-l verificaţi împreună) îţi mai cere şi handouts-urile pe care vrei să le distribui ca să le multiplice. Deci, practic, un centru cu 5 xeroxuri suprasolicitate deţine monopolul pe tot ce înseamnă activitate de multiplicare în zonă.

Nesimţit sistem ziceam.

Syllabusurile pe tot anul costă până la o sută şi câteva zeci de euro. Dar aproape bag mâna în foc că banii se întovărăşesc cu cei de la stat şi se întorc în studenţi. În curtea mare a şcolii unde iarba e veşnic proaspăt tăiată, în biblioteca care are un stand măricel şi crescând de ultime apariţii, în laboratoarele unde niciodată nu staţi 2-3 la un calculator, descurcaţi-vă, în administrarea Şcolii Virtuale (mai multe despre ea după ce o să am cont), în băile unde găseşti 3 feluri de hârtie şi săpun lichid tot timpul, în hârtia şi tuşul pentru xerox.