Dacă îi o chestie pe care o urăsc atunci când dau mâna cu cineva, aia e mâna de plastelină. Din varii motive – posibil dorinţa de a părea un bibelou pe care, gizăs, ai onoarea să-l atingi – unele unii îţi plasează în mână o mână de-a lor lipsită de orice fel de vlagă. De fapt, nici măcar nu şi-o plasează. O întind leşinat, neschiţând nicio strângere din degete.

În loc să găsesc o mână cât de cât fermă în mâna mea, mă trezesc cu o terminaţie moale şi pasivă care mă face să mă gândesc la Alien 4. Şi s-a dus naibii actul strângerii de mâini. Pentru că ideea nu era nici să ne atingem tandru, nici să am eu ocazia de a studia textura pielii de bibelou, nici să-mi vină idei despre cum aş înnoda mâna aia de vreo două ori ca să-i vină mintea la cap şi, nu, nici să ne jucăm de-a plastelina.

Mie asta nu-mi spune că eşti delicată sau feminină, ci mai degrabă că n-ai niciun chef să-mi strângi mâna sau că te gândeşti la prostia aia antibacteriană şi anti-imunitate pe care o ai în geantă.

Oare Madonna cum dă mâna? (În caz că nu ştiaţi, după seara de diseară, o să apară aurore boreale deasupra capitalei 7 nopţi la rând, sălile de fitness o să se închidă de umilinţă, iar în Parcul Izvor o să crească pe gratis 7 milioane de fire de iarbă.)