Acu’ nu multă vreme am descoperit the Chillcast with Anji Bee. Se întâmplă aprox. o dată pe săptămână şi e chiar fain de ascultat. Cu ocazia asta mai descopăr chestii noi, easy listening şi easy going.
A fost odată ca niciodată o vreme când producătorii de chestii probabil puneau the fame and glory înaintea banului. Şi în acea vreme de demult lucrurile se dădeau funcţionale din generaţie în generaţie şi nici măcar nu era o ruşine treaba asta.
Din păcate nu-i nici basm, nici banc, dar în curând va fi probabil legendă. Îmi aduc aminte că în primăvară, în timp ce pozam nunta cuiva, la un moment dat am folosit un aparat asemănător cu cel de mai jos, dar sesizabil mai nou. În zonă se afla şi un zmeu de barman care n-a putut debita decât un ”ai venit cu râşniţa să faci poze?”. Iar acest zmeu de barman reprezintă întruchiparea societăţii îndobitocite de consum în care trăim, societatea aia care a născut expresia “you’re so 5 minutes ago”. Trăim doar ca să facem update-uri la orice… Totul e conceput să crape la limita garanţiei (de preferinţă după). Iar dacă nu crapă, oricum devine răţuşca cea urâtă ce imploră să fie înlocuită cu ultimul răget de urmaş.
Chestia de mai jos e un Rolleicord III şi are fix 56 de ani, adică de mai bine de două ori mai bătrân decât mine. Şi da, aţi ghicit, chiar funcţionează (impecabil aş putea zice). Mai multe despre cei ce au fost Franke & Heidecke a scris şi cel căruia trebuie să-i mulţumesc pentru bijuteria asta.
- Stai că-mi zice skypeul că you have a lot of background noise.
- …
- Câtă apreciere pentru muzica asta.
Discutam (câţiva inşi) şi ne minunam ce mult se schimbă percepţia colectiva de-a lungul istoriei şi cum erau cândva la mare modă damele cu kilograme fără număr şi pielea mai albă decât regele pop. Iar pentru acel alb imaculat se folosea ori pudra la kil, ori altă mare invenţie, umbrela. Umbrelă de la umbră, mă gândesc. Dar cum vremurile s-au modificat, acum acea umbrela ar trebui să fie de fapt o mare lupă cu veleităţi de cârcălire a madmoazelelor pentru a fi de succes. Şi cum nu e (o mare lupă), singura folosinţă o are pe timp de ploaie. Ce umbră îţi poate face o umbrelă când e deja umbră afară?
-Grupul celor care susţin introducerea „ploaielei”
Mă strădui în ultima vreme să dovedesc franceza şi, cum stau aşa cu dicţionarul francez-englez în faţă (cred că există şi francez-române bunicele online, dar îi mai triling cu ăsta), mai dau peste câte un cuvânt care se cheamă, de exemplu, bestiaire. Şi găsesc că înseamnă bestiary. Care habar nu am ce înseamnă. Şi atunci mă duc la hallo.ro şi aflu că înseamnă bestiar. Care habar nu am ce înseamnă. Şi merg la dexonline şi aflu că înseamnă „antologie medievală de fabule sau de povestiri alegorice cu animale” sau „gladiator care lupta cu fiarele sălbatice în arenele romane”.
Şi aşa trec prin 3 dicţionare ca să aflu un cuvânt. Partea bună: îl ştiu notez în 3 limbi plus o definiţie. Partea proastă: consumă timp. Partea proastă: bestiaire e unul din prea multele exemple care trec prin procesul ăsta şi care mă fac să-mi dau seama că mai e mult de explorat din engleză şi, un pic mai trist, din română. Partea bună: îmi dau seama. Partea proastă: cum să nu ştii ce înseamnă bestiar?
Păi îi logic. Bestial cu l se referă la bestii, da? Adică la ceva ce conţine multe bestii, ce e determinat, definit de prezenţa bestiilor. Iniţial, antologia cu animale şi gladiatorul cu fiarele lui se chemau bestiale. O bestială, antologia; şi un bestial, gladiatorul.
Ulterior, au apărut telefoanele bestiale, maşinile bestiale şi ţâţele bestiale. Care erau nişte gururi ale bestialităţii şi se chemau bestiale prin însăşi natura dânselor. Şi, pentru că telefoanele şi maşinile şi ţâţele nu au vrut să fie la un loc cu fiarele şi luptătorii pentru că erau bădărani şi nu aveau stil, fiarele şi luptătorii au fost obligaţi să cedeze denumirea bestială celor trei.
De ce nu invers? Pentru că fiare şi luptători conţin litera r, pe când telefoane, maşini şi ţâţe – nu. Oricum, ce mi-i o literă uşor schimbată? L sau r. Mare brânză.
Toată lumea ştie regula 2 de la despărţirea în silabe. Că despărţirea, atunci când ai un grup de două consoane, se face între cele două consoane. Există şi excepţia care duce la plasarea liniuţei înaintea întregului grup de două consoane, şi anume situaţia în care prima consoană e b, c, d, f, h, t, v, iar a doua – l sau r. Deci l şi r sunt practic fraţi. Şi deci fiarele şi luptătorii n-au avut ce să comenteze.
Io zic că or avut o logică impecabilă.
Hunedoara – Deva costa 4 lei juma’ cu maxi-taxi. Tot cam atat si cu piratii dar asta e alta poveste. Azi, asteptand sa plece ‘cursa’, am auzit o oarecare discutie intre doi soferi. Se plangeau ca sefii incep sa cante si de pe partitura de criza. Mai nou, fiecare are un barem de bilete de realizat in fiecare zi. Tot ce este sub barem se scade din salariu. Cu putin ghinion, la sfarsitul lunii e matematic posibil sa vina omul (angajatul respectiv) cu bani de acasa. Un fel de “te angajez sa muncesti la mine si la sfarsitul lunii vii si ma platesti tu pe mine, nu invers”.
Tot din respectiva discutie am concluzionat ca un microbuz ‘haleste’ motorina de vreo 250 de roni pe zi. Beletul, dupa cum spuneam, costa 4,5. Prin urmare ar fi nevoie de vreo 60 de bilete pentru acoperirea costurilor combustibilului. Daca o cursa plina inseamna 20 de oameni, 60 de oameni inseamna 3 curse. Daca intr-o ora un microbuz face 2 curse, 3 curse inseamna 1,5 ore. Daca se porneste la 6 dimineata si se opreste la 12 noaptea, asta ar cam insemna 18 ore de activitate. Daca scadem 1,5 din 18 rezulta 16,5 ore a cate 2 curse pe ora, deci 33 de curse din care s-ar putea incasa un maxim de 20 de bilete pe cursa, deci 660 de bilete, adica 2970 de roni. Dar sa zicem totusi ca nu-i ca-n filme si se incaseaza doar 1000 de roni (deci de 3 ori mai putin) la sfarsitul zilei. Iar asta e profitul.
Partea cea mai faina e ca aceste curse se efectueaza din 15 in 15 minute. Sa zicem totusi din 20 in 20. Prin urmare, ca sa plece 3 masini pe ora din localitatea X si tinand cont ca o cursa tur-retur dureaza o ora, ar fi nevoie de 3 masini care sa circule (per total) simultan. Deci un profit de 30 de milioane de lei invechiti pe zi. Daca am gresit pe undeva e poate pentru ca era sa-mi pic bacu’ la mate acu ceva ani. Dar ideea conteaza si presupun ca ati prins ideea.
De fapt vroiam sa ajung la aceeasi concluzie trista si urat mirositoare… Criza-i contrafacuta si baietii jmecheri se folosesc de ea pentru a fi nesimtiti. E criza, nenica! Therefore, less for you and more for us. Oink!
PS> azi n-am diacritice, nu c-ar face dragoste grija cu careva dintre voi din cauza asta.
Învăţământul românesc susţine „la garajele” din complex şi PrintTechul şi multe altele asemenea. La garajele, pentru cei care nu ştiu, sunt un şir lung de foste garaje, actuale centre de copiere, pe la care studenţii dau o dată la câteva zile şi unde îşi aduc sacul de dormit în sesiune. În Timişoara asta fiind.
Succesul garajelor e foarte mult favorizat de cursurile care se predau într-o manieră atât de atractivă încât îi un sacrilegiu să participi la ele. Anostul de mine n-are ce să caute la aşa un curs şi să taie din pasiunea debordantă a profesorului înfundat în dictare.
În Belgia, sistemul de transmitere a cunoştinţelor înspre studenţi e un nesimţit. E pur contra afacerii de tip garaj. În şcoală există o chestie care se cheamă Centru de impresii (Centru de imprimare, de fapt, dar eu credeam că impressions se cheamă numai impresii şi mă-ntrebam de ce la bibliotecă scrie Pas de impressions pe uşă, chiar aşa de cenaclişti îs ăştia?, deci impresii a rămas). Acolo la Centru, studenţii merg la început de an cu lista de materii pe care urmează să le facă în anul respectiv. Dau fiţuica, dau banul şi, peste câteva zile, îşi ridică toate syllabusurile (care de fapt sunt suporturi de curs foarte consistente, nu syllabusuri, dar le zice syllabusuri).
Culmea, studenţii sunt prezenţi şi la cursuri. Probabil pentru că penibilul de profesor aduce a ceva actor de teatru care se maimuţăreşte stupid în faţa studenţilor, gesticulează intens, perorează ţâşpe exemple pe oră, interacţionează megavoios cu clasa. (Mă întreb cu cât e mai motivat profesorul de aici decât cel din România. În 2002-2003, cam cu atât. Şi tind să cred că prin alte părţi decât în România se practică şi altceva decât involuţia.)
Mai mult şi mai nesimţit, orice material în afara syllabusurilor e multiplicat de profesor la acelaşi Centru de impresii şi distribuit tuturor studenţilor, la oră. Iar dacă, de exemplu, ai de ţinut o prezentare, profesorul (pe lângă faptul că îţi aduce proiectorul şi-l verificaţi împreună) îţi mai cere şi handouts-urile pe care vrei să le distribui ca să le multiplice. Deci, practic, un centru cu 5 xeroxuri suprasolicitate deţine monopolul pe tot ce înseamnă activitate de multiplicare în zonă.
Nesimţit sistem ziceam.
Syllabusurile pe tot anul costă până la o sută şi câteva zeci de euro. Dar aproape bag mâna în foc că banii se întovărăşesc cu cei de la stat şi se întorc în studenţi. În curtea mare a şcolii unde iarba e veşnic proaspăt tăiată, în biblioteca care are un stand măricel şi crescând de ultime apariţii, în laboratoarele unde niciodată nu staţi 2-3 la un calculator, descurcaţi-vă, în administrarea Şcolii Virtuale (mai multe despre ea după ce o să am cont), în băile unde găseşti 3 feluri de hârtie şi săpun lichid tot timpul, în hârtia şi tuşul pentru xerox.
Când eram mic aveam Pegas. De fapt toţi aveau Pegas când erau mici, dar după aia n-au mai avut pentru că a dat faliment (cred). Aşa-i dacă n-a avut parte de o reclamă adecvată. Părerea mea.
(click it!)
Mă şcolesc în Seraing, Liege semestrul ăsta, deci o să prestez despre chestii de aici o vreme. Şi, aşa cum îi normal când mergi undeva ca să înveţi, o să încep cu un post despre cum m-am tuns.
Acasă, toate frizeriţele se strâmbă şi îmi spun că n-o să-mi stea bine cu părul scurt (de parcă le-aş fi zis să mă tundă ca să-mi stea bine). Şi, de voie, de nevoie, le dau dreptate şi afirm că da.. dvs. aveţi ochiul format. Pentru că mi-e teamă că, dacă insist, o să mă tundă ampicioarelea numai ca să-mi demonstreze că au dreptate.
Una a fost foarte directă şi mi-a zis că ea mă tunde scurt dacă vreau, numai că o să arăt ca un copil prost pe urmă. Dacă Claudia Schiffer s-ar îmbrăca în costum de scafandru, ar fi tot sexi. Unii oameni au caracteristici care sunt aşa, intrinseci, există indiferent de context. Eu credeam că arăt ca un copil prost tot timpul.
Credeam că am o inteligenţă sclipitoare care mi se citeşte pe faţă indiferent de cum sunt tunsă. Dar tanti cu foarfecele mi-a distrus impresia. Am stat o săptămână cufundată în meditaţie. Iar săptămâna următoare mi-am luat o enciclopedie Larousse cu animale, cum a primit Raluca pe a doua de ziua ei. Mi-am zis că de undeva trebe să încep.
În Liege, toate coafezele pe care le-am văzut sunt bărbaţi. Da, efeminaţi, dacă vă bătea gândul.
Într-o zi, pe finalul cursurilor, cum înţelesesem o medie de 5 fraze pe oră (cursurile sunt în franceză), mă simţeam mică şi naşpa şi am hotărât să ies din starea respectivă folosind una dintre metodele foarte profunde şi deştepte – schimbarea frizurii.
Şi am aterizat la unul dintre coafeji coafeze. Şi ăsta o fost direct. Mi-o zis că am o faţă tristă (trist eşti tu mă) şi că, cu cât mi-i mai scurt părul, cu atât îs mai puţin tristă. Nu m-a-ntrebat dacă-s sigură că vreau mai scurt, nu mi-o zis că n-o să-mi stea bine. S-a apucat să caute prin reviste şi să-mi arate poze şi, după jumate de oră, am luat dintr-o poză faţa, dintr-o poză spatele şi din alta lateralele. Şi m-a tuns.
Colegii mei au zis că a făcut o treabă bună. Dan a-nceput să-mi zică Sandu, dar părerea lui nu contează, mai ales că el mă vede numai pe Skype şi nu poate să înţeleagă despre ce operă de artă vorbim aicea.
Aşa. In your face la foarfecele din România.
(Titlul îi aparţine lui Dan. Ca să aibă senzaţia că părerea lui contează din când în când.)
